INTRODUCERE

„Pămîntul e aspru, tăcut, de neînțeles la început,
...
Nu vă descurajați, mergeți înainte; în fața voastră se află lucruri divine, ascunse bine,
Vă jur că în fața voastră se află lucruri divine, mai minunate decît ar fi cuvintele-n stare s-o spună.”

WALT WHITMAN (trad. Mihnea Gheorghiu)

Preocupat de tragicul existenței omenești, Albert Camus crede că absurdul, care are un rol însemnat în determinarea lui, se naște din confruntarea dintre apelul omului și tăcerea exasperantă a lumii. Că omul adresează lumii nu unul ci numeroase apeluri, în cele mai variate direcții și sub cele mai variate forme, este în afară de orice îndoială. Să fie, însă, tot atît de sigură și tăcerea lumii? Nu este, cumva, numai o aparență, rezultată din absența unui receptor adecvat semnalelor pe care le trimite lumea, ca răspuns la solicitările omului, poate și independent de ele?

Considerînd — și nu fără justificare — că acesta este cazul și că, mai mult decît atît, după ce sunt detectate, semnalele se mai cer și descifrate pentru ca tăcerea să dispară nu numai pe planul recepționării ci și pe acela al înțelegerii, scrierea de față încearcă să pună la dispoziția omului luminat al zilelor noastre, preocupat și de „dincolo de cotidian”, cîteva din elementele ce pot conduce la limitarea dacă nu chiar la înlăturarea completă a acelei părți din absurdul lui Camus care provine din confruntarea dintre om și fracțiunea din lume reprezentată de planeta pe care el trăiește.

„Noi” și „Pămîntul” — iată părțile în confruntare, ale căror raporturi reciproce ne interesează din punctul de vedere al cunoașterii și înțelegerii Terrei, ca structură și fenomenologie. Urmărind dublul scop al cunoașterii nu numai în privința alcătuirii statice ci și pentru manifestările dinamice ale planetei sale, omul se străduiește să utilizeze toate mijloacele ce îi stau la dispoziție pentru a trece peste aparenta tăcere a Pămîntului (căci numai de o tăcere aparentă poate fi vorba).

De altfel, problema depășirii acestei pseudotăceri se pune doar atunci cînd se urmărește ceva dincolo de un contact direct cu Pămîntul. Într-adevăr, cunoașterea și înțelegerea Pămîntului, cel puțin în anumite perspective, sînt posibile, în primul rînd, pe baza informațiilor „directe”, rezultate din contactul nemijlocit cu obiectul cercetării prin care se urmărește a se ajunge la cunoaștere și înțelegere. Științele Pămîntului care utilizează asemenea metode directe, de o mare varietate — ceea ce a condus la o varietate corespunzătoare de informații, constituind sisteme de cunoștințe care pun în lumină anumite fațete ale structurii și fenomenologiei terestre — sînt cele care s-au dezvoltat mai întîi, și au un caracter precumpănitor descriptiv. Geografia, geologia, paleontologia, mineralogia, petrologia, geochimia,... sînt geodiscipline majore rezultate din cercetări directe, avînd ca obiect anumite aspecte sub care se prezintă Pămîntul sau elemente constitutive ale lui, la diferite scări. Aceste aspecte sînt considerate din diferite puncte de vedere și abordate cu mijloace de investigație de o mare diversitate conceptuală, metodologică și interpretativă dar cu caracterul comun al contactului direct cu obiectul cercetării.

O a doua posibilitate de a obține informații despre Pămînt, în ansamblu sau privind părți ale lui, chiar depărtate de locul investigației, este oferită de calea indirectă a utilizării mesajelor emise de Pămînt, ca tot sau ca parte, și recepționate la distanță. Acesta este cazul în care apare problema tăcerii, de care vorbește Camus la scară cosmică, pseudotăcere credem noi, cel puțin în cazul Pămîntului. Fapt este că Pămîntul nu numai că răspunde la apelurile ce-i sînt adresate dar lansează și nesolicitat semnale purtătoare de mesaje. Aduse de semnale-răspuns sau de auto-semnale, mesajele Pămîntului sînt reprezentate de modificări provocate în spațiu de prezența Pămîntului sau a unor părți ale lui pe care le avem în vedere și de manifestări diverse ale eliberărilor de energie care însoțesc anumite fenomene ce-și au sediul în părțile considerate, adică de cîmpuri fizice — deci geofizice — în primul caz, și de unde și particule, în al doilea. Studiul unor asemenea mesaje îl întreprinde geofizica, știință cu un accentuat caracter fizico-matematic, cantitativ. Acest caracter este manifest în cadrul conceptual folosit pentru considerarea structurii și fenomenelor terestre, în utilizarea de aparate și metode de măsurare, în tratamentul foarte elaborat al datelor de observație obținute precum și în interpretarea acestora, pentru stabilirea unei legături cît mai clare între semnalele-efecte studiate și sursele-cauze ascunse care le-au provocat. Categoric distinctă, prin metodele de investigație, de celelalte geoștiințe, geofizica li se alătură prin comunitatea obiectului căruia le aplică: Pămîntul.

Astfel, în geofizică se studiază, în vederea descifrării, mesajele Pămîntului: se măsoară cîmpuri, se înregistrează unde sau se detectează particule provenind de la surse care pot fi mai mult sau mai puțin depărtate de locul operației respective și aducînd informații privitoare la sursa însăși și, uneori, la cele întîlnite pe drumul parcurs. Pe cînd geograful, geologul, paleontologul, mineralogul, petrologul, geochimistul,... sînt în contact direct cu suprafața terestră, formațiunea geologică, fosila, mineralul, roca, sistemul geochimic,... care constituie obiectul cercetării lor, geofizicianul folosește drept material inițial de observație particularități ale cîmpului gravității sau ale cîmpului geomagnetic, o înregistrare de furtună magnetică, date definind un curent teluric, parametri ai unei unde elastice prinse pe o seismogramă, caracteristici ale unui flux de particule constituind un curent electric care circulă în subsol, o emisiune de particule de origine radioactivă, variații ale unor mărimi termice etc. Toate acestea reprezintă semnale-efecte ale unor surse-cauze care sînt departe de a fi accesibile direct geofizicianului cercetător și asupra cărora acesta încearcă să obțină, prin descifrarea mesajelor transmise, informații cît mai complete și mai sigure: eterogenități în distribuția maselor terestre, un dom de sare sau un anticlinal petrolifer, un zăcămînt de minereu de fier, perturbații în ionosferă și în electricitatea subsolului, un focar de cutremur de pămînt sau o discontinuitate majoră în interiorul Globului, o ridicare a fundamentului cristalin sub cuvertura sedimentară, un zăcămînt de minereu de uraniu, neomogenități de proprietăți termice în crusta terestră sau în mantaua superioară a Pămîntului etc.

Pămîntul este, deci, departe de a fi tăcut. El trimite omului numeroase și variate mesaje, pe care acesta trebuie să le detecteze, să le identifice și să le descifreze. Emise spontan sau transmise ca răspuns la apelul omului, ele au totdeauna un bogat conținut informațional, a cărui exploatare în scopul cunoașterii și înțelegerii anatomiei și fiziologiei planetei noastre constituie probleme vaste și complexe. Reprezentînd efecte naturale sau provocate, aceste mesaje conduc, pe baza unei valorificări judicioase în cadrul unui proces de interpretare cu numeroase complicații de ordin fizico-matematic și cu importante implicații larg geonomice sau mai restrîns geologice, la obținerea de informații privind cele mai variate domenii ale Pămîntului, de la porțiunile adînci din nucleul interior la crusta terestră de sub picioarele noastre și de aici pînă la zonele de mari altitudini în care limita exterioară a magnetosferei se estompează în trecerea spre spațiul interplanetar.

Atît detectarea și identificarea cît și descifrarea și interpretarea mesajelor Pămîntului reprezintă operații dificile, prin problemele fizico-matematice, tehnico-instrumentale și geonomico-conceptuale pe care le pun și le cer rezolvate. Cele mai delicate și complicate dintre acestea sînt, în particular, două: problema raportului dintre semnalul util și zgomotul perturbant, de care se leagă operația detectării și identificării mesajelor Pămîntului, și problema inversă a geofizicii, în ansamblu, care se pune în cadrul operației de descifrare și interpretare a acestora.

Obiectul primei probleme apare clar din înșiși termenii folosiți pentru a o formula. Semnalul util, reprezentat de mesajul pe care dorim să-l detectăm și să-l identificăm, este însoțit, de cele mai multe ori, de efecte neinteresante din punctul de vedere al scopului urmărit, acestea constituind un zgomot perturbant. Înainte de a fi supus descifrării, mesajul trebuie identificat cu certitudine, după detașarea lui din fondul de perturbații, ceea ce constituie o operație cu atît mai puțin dificilă cu cît raportul dintre mesaj (semnal) și fond (zgomot) este mai avantajos, cu cît semnalul este mai puternic față de zgomotul în mijlocul căruia apare. Se înțelege că îmbunătățirea raportului semnal/zgomot reprezintă un obiectiv important în cadrul metrologiei geofizice, a cărui atingere implică nu numai performanțe instrumentale ci și un tratament îngrijit al datelor de observație. Cît de importantă este această problemă, care se pune preponderent în primele etape ale procesului de cercetare geofizică, rezultă și din faptul că, nu de mult, un mare congres i-a fost consacrat în întregime.

Cea de-a doua problemă menționată ca intervenind cu pondere însemnată în investigația geofizică, în etapele centrale și finale ale descifrării mesajelor fizice ale Pămîntului, se pune mai întîi în termenii unei subtile dar răspicate provocări adresate de Pămînt omului. La apelul acestuia, sau chiar în absența unui asemenea apel, Pămîntul își trimite mesajele într-o formă care nu este totdeauna elocventă, așa încît ele trebuie să fie descifrate. Această descifrare se face, de regulă, în condiții grele căci mesajele reprezintă manifestări parțiale (efect) ale unui sistem (cauză) asupra căruia urmează să se obțină informații cît mai complete, prin parcurgerea în sens invers a drumului de producere a lor: de la efect la cauză.

În acest sens se vorbește despre problema ce se cere rezolvată ca despre o problemă inversă. Ea este nedeterminată, adică nu are o soluție unică: pe cînd, dacă se cunoaște bine cauza, se poate determina fără echivoc efectul, cunoașterea oricît de precisă și amănunțită a acestuia nu asigură caracterizarea completă, cantitativă, a cauzei. Este nevoie de tratamente speciale ale datelor de observație care constituie mesajele fizice terestre, de completarea lor cu informații obținute în alt cadru decît cel de detectare a lor, pentru a se putea limita ambiguitatea — fără certitudinea eliminării ei complete —. Astfel, procesul de interpretare, de stabilire a legăturii dintre efectele detectate și cauzele ascunse, de descifrare a mesajelor Pămîntului rămîne totdeauna afectat de un oarecare grad de nesiguranță, rezultat din această ambiguitate reziduală.

Deosebit de utile în aceste etape ale investigației printr-o anumită tehnică geofizică sînt rezultatele obținute prin alte metode ale studiului fizic al Pămîntului, date furnizate de alte geoștiințe și chiar contribuțiile altor domenii. Uneori paralele, alteori complementare, asemenea informații venite din afară reprezintă totdeauna un ajutor prețios în finisarea descifrării mesajelor Pămîntului. Recunoscînd utilitatea ambelor categorii de date, paralele și complementare, este de subliniat, totuși, contribuția mult mai eficace, în sensul limitării ambiguității în procesul de interpretare, pe care o au cele cu caracter complementar în raport cu conținutul informațional al mesajului supus descifrării. Această afirmație, în formulare cu totul generală, pentru moment încă vag conturată, urmează să fie concretizată și exemplificată în cazurile particulare care vor fi discutate ulterior, cînd se va arăta efectiv cum ies la lumină lucrurile „ascunse bine” în mesajele Pămîntului, „aspru, tăcut, de neînțeles la început”. Aceasta se va face în paginile următoare, pentru diversele mesaje fizice ale Pămîntului, a căror descifrare este întreprinsă cu mijloace variate, adecvate caracterului mesajului și planului pe care se pune în valoare conținutul lui de informații, după ce, în prealabil, se vor fi precizat cîteva caracteristici importante ale mesajelor fizice ale Pămîntului.

Cu această indicație, care schițează, în linii mari, structura scrierii de față — pusă, de altfel, în evidență și de tabla de materii —, cititorul se poate considera introdus, în termeni generali, și în problemele pentru care i se solicită atenția în cele ce urmează, după ce, în prealabil, a fost informat asupra modului în care se va face abordarea lor. Se poate porni, deci, la drumul pe care îl are în vedere Whitman în îndemnul cuprins în versurile citate la începutul aceestei introduceri împreună cu asigurarea că la capătul lui se află lucruri minunate. Că sînt lucruri minunate ne-o spune și Caragiale, în cuvinte cu atît mai surprinzătoare cu cît vin din partea unui scriitor în a cărui operă intervine aproape cu exclusivitate omul, referirile la „lume” sau la partea ei care este Pămîntul fiind cu totul accidentale: „Lumea toată, din miezu-i care e pretutindeni, și pînă-n fundurile fundurilor, care nicăieri nu se află, este minune, minune și iar minune”.

Cum se dezvăluie această minune, prin descifrarea mesajelor fizice ale Pămîntului, iată ce-și propun să prezinte paginile ce urmează.