ÎNCHEIERE

„Există două ținte ale cercetării; una vrea să descopere amănunte noi, să îmbogățească conținutul experienței; cealaltă, să-l sistematizeze, să-l unifice. Nu te opri din drum, depune efortul cel mai ostenitor, mergi pînă la capăt, atinge limita, restabilește unitatea.”

TUDOR VIANU

În fruntea introducerii acestei scrieri pusesem cîteva versuri dintr-un poem al lui Whitman, în care, după recunoașterea dificultăților din calea celor ce se apropie de tainele Pămîntului, poetul le adresa un îndemn: „nu vă descurajați, mergeți înainte”, asigurîndu-i că în față se găsesc lucruri minunate. Iată că acum, pregătindu-ne să încheiem trecerea în revistă a principalelor mesaje ale Pămîtului în descifrări actuale, apelăm — pentru a scoate în relief semnificația mai largă a acestor operații, în cadrul unei autentice cercetări — la un citat tot din domeniul extraștiințific, purtător și el al unui îndemn, adresat cercetătorului: „nu te opri din drum,... mergi pînă la capăt,... restabilește unitatea.”

Considerînd dinafară — așa cum am făcut noi — eforturile cercetătorilor din domeniul științei fizice a Pămîntului de a strînge materialul faptic, pe de o parte, și de a-l organiza într-o sinteză coordonată, pe de alta, este bine să avem în vedere rolul funcțional și semnificația gnoseologică a acestor două etape principale ale cercetării. Căci este, evident, vorba de două etape deosebite, deși nu totdeauna net distincte, care se succed în timp. Cele două ținte ale cercetării, despre care vorbește Tudor Vianu, polarizează activități consecutive, chiar dacă, parțial, acumularea materialului de observație este însoțită și de o ordonare conceptuală sau dacă sistematizarea interpretativă cere și primește completări de date reale.

În comportarea geofizicienilor față de mesajele Pămîntului — atît de diferite prin natura lor fizică, prin amplasarea spațială a surselor lor, prin mecanismul de transmitere ca și prin condițiile de detectare și de descifrare — prima etapă este totdeauna prezentă, fiind reprezentată de recepționarea, detectarea și identificarea semnalelor care constituie mesajul respectiv. Cea de-a doua etapă apare, însă, adeseori numai parțial și uneori — în cazurile relativ frecvente azi ale specializării excesive a cercetătorilor — fără reliefarea necesară pentru recunoașterea semnificației pe care o are de contribuție la realizarea unei unități depășind specialitatea. Înfățișarea ei curentă este aceea de descifrare de mesaj, limitată de regulă la transpunerea, în termenii disciplinei respective, a informațiilor pe care acesta le conține, fără preocuparea integrării lor în ansamblul căruia aparțin.

Or, tocmai această fază finală, de restabilire a unității, este esențială. Necesitatea ei, pentru valorificarea deplină, pe planul cunoașterii și înțelegerii, a datelor furnizate de observație, este subliniată, în cazul mesajelor complexe ale Pămîntului, de faptul că prima fază implică aproape totdeauna o examinare unilaterală, sub o fațetă particulară, a unui proces la a cărui desfășurare contribuie mai mulți factori. După expresia lui Lucian Blaga, de cele mai multe ori are loc o adevărată „complicitate universală la producerea unui fenomen”. Cercetarea rămîne, bineînțeles, incompletă dacă analiza acestei complicități, care în mod fatal duce la fragmentarea unității naturale, nu este urmată de sinteza care să tindă la refacerea unității.

În drumul parcurs în această scriere, s-a încercat să se furnizeze informații care, respectînd în linii mari evoluția procesului de cercetare însuși, să nu-i accentueze defectele legate de desfășurarea lui într-un cadru de supraspecializare. De aceea, examinarea succesivă a principalelor mesaje fizice ale Pămîntului, în încadrarea particulară corespunzătoare naturii lor fizice și tehnicilor de detectare și descifrare, a fost precedată de o prezentare de ansamblu a categoriilor de mesaje terestre: cîmpuri, particule, unde, și urmată de o schiță sintetică a imaginii alcătuirii și dinamicii planetei noastre, așa cum rezultă din informațiile aduse de mesajele respective. În felul acesta, s-a căutat să se subordoneze examinarea separată a diferitelor mesaje ale Pămîntului scopului final, reprezentat de obținerea unei imagini coerente și vii, intrinsec compatibilă ca structură și funcțional coordonată ca dinamică, a planetei noastre.

Prin forța lucrurilor, în cadrul fiecărui capitol prezentarea a fost selectivă și, deci, inevitabil fragmentară. Ea a fost, totuși, împinsă, în toate cazurile, pînă la stadiul descifrării actuale a mesajelor terestre luate în considerare, în termenii calitativi și, pe cît posibil, eliberați de esoterismul specialității, ai unei informări care să garanteze accesibilitatea, fără o simplificare exagerată, comportînd riscul unei distorsionări. Cu atenție pentru faptele de interes mai general, fără a ignora, însă, în unele cazuri, nici detaliul semnificativ, trecerea în revistă pe care o încheiem a avut permanent în vedere cea de-a doua țintă a cercetării, de care vorbește Tudor Vianu: restabilirea unității.

Pămîntul este, fără îndoială, o unitate, o unitate structurală și o unitate funcțională. Manifestările variate ale acestei unități și caracteristicile procesului de cunoaștere ca și ale tehnicilor care îi asigură desfășurarea duc la abordarea fragmentară a ei și, în consecință, la obținerea de elemente disparate de informație. Integrarea acestora în totul la care se referă este absolut obligatorie pentru garantarea atingerii scopului final: cunoașterea și înțelegerea autentică a planetei noastre.

Desigur, așa cum spunea Henri Poincaré, o știință se construiește din fapte, așa cum o casă se construiește din pietre; dar o simplă acumulare de fapte nu constituie o știință, după cum o grămadă de pietre nu formează o casă. Fără a exploata prea mult această comparație, vom sublinia că, în expunerea noastră, am urmărit ca, chiar în decursul prezentării acumulării de fapte, să realizăm nu numai oarecare ordine ci să pregătim și sinteza întregitoare ulterioară. Ultimul capitol a încercat, în fine, însăși sintetizarea corespunzătoare scopului urmărit.

Ceea ce s-a avut sistematic în vedere, în tot cursul prezentării noastre, a fost scoaterea în evidență a semnificației generale pe care o are operația de descifrare a mesajelor fizice ale Pămîntului, chiar în cazul unei specificități intrinsec ridicate a lor. În cartea sa „Evoluția creatoare”, Bergson are o remarcă a cărei însemnătate nu poate fi subliniată îndeajuns, din punctul de vedere al acestei semnificații: „Ca ființe vii — spune filozoful — noi depindem de planeta pe care ne găsim și de Soarele care o alimentează, de nimic altceva. Ca ființe care gîndesc, putem aplica legile fizicii noastre acestei lumi care este a noastră...” Considerăm că una din principalele caracteristici ale acestei scrieri este aceea de a fi arătat, la nivelul adoptat pentru prezentare, felul în care legile fizicii se aplică în descifrarea mesajelor Pămîntului.

Una din dificultățile pe care numai cei obișnuiți cu prezentarea matematică a legilor naturii o pot recunoaște a fost legată, la întocmirea acestei cărți, de încercarea de a prezenta în termeni calitativi, fără formule și ecuații, diferite concepții, fapte și interpretări care au fost formulate, prinse, respectiv elaborate în termeni cantitativi, cu ajutorul unui simbolism matematic în același timp elocvent, elegant și expeditiv. Nu este exclus ca acest mod de a prezenta în cuvinte chiar și ceea ce se pretează mai bine unei prezentări în expresii matematice să fi lăsat incomplet lămurite unele aspecte ale chestiunilor abordate, în particular să fi atribuit, în mod artificial, caracterul de postulate conceptuale unor rezultate ale observațiilor. Conștient de acest risc, autorul a încercat să-l evite, pe cît posibil.

O dată făcute aceste observații generale în legătură cu felul în care autorul a încercat să-și îndeplinească obligațiile de ghid în excursia la care a invitat pe cititor, nu este lipsită de interes semnalarea unei prelungiri posibile a impresiilor pe care le-ar putea lăsa această excursie. Informațiile culese de-a lungul drumului parcurs și impresiile corespunzătoare nu sînt lipsite, în principiu, de posibilitatea de a da și satisfacții extragnoseologice. În afara mulțumirii de a cunoaște și înțelege mediul fizic ambiant și cadrul lui mai general, de a fundamenta științific o concepție clară despre lume, nu pot afecta asemenea informații și impresii, și mai profund, starea de spirit a celuia căruia i-au fost transmise?

Este foarte probabil că de o „afectare” se poate vorbi în multe cazuri. Dar în ce sens? Opiniile celor ce s-au gîndit la astfel de efecte ale cunoașterii lumii sînt extrem de variate, situîndu-se între două extreme, pe care le vom aminti.

La un capăt se găsesc părerile acelora care cred că a cunoaște lumea la scări cu totul diferite de cea omenească ajută la menținerea echilibrului sufletesc, ar avea chiar efecte reconfortante. Iată, de exemplu, cuvintele lui Vasile Pârvan, pe care le cităm în acest context, deși ele se referă la o scară depășind pe cea planetară, la care am considerat noi, de cele mai multe ori, mesajele Pămîntului: „Continua comparație a soartei omenești cu nesfîrșitul Cosmosului e cel mai bun ajutor împotriva prea marei bucurii ori prea marei întristări de lucrurile pămîntești”. În schimb, Anatole France îl situează pe prietenul său Jean, din „Grădina lui Epicur”, la polul opus, cu opinia următoare: „... știința este aceea care întristează pe oameni, care îi pune în legătură cu obiecte față de care ei sînt disproporționați și schimbă adevăratele condiții ale raportului dintre ei și natură... ea creează micimea noastră măsurînd astrele, scurtimea vieții măsurînd vîrsta Pămîntului...”

O aprofundare a substratului psihologic al acestor atitudini extreme și a implicațiilor lor pe plan general cultural — în special pentru filozofie și literatură — ar fi, desigur, interesantă dar nu-și are locul în limitele și la nivelul preocupărilor nostre aici. Ceea ce putem, totuși, adăuga — cu riscul unei ușoare bagatelizări — este că științele Pămîntului și în particular geofizica provoacă, în majoritatea cazurilor, efecte medii, între cele două extreme (spre care se pare că ar împinge astronomia). Asigurînd omului cunoașterea și înțelegerea propriei planete, ca organism complex în continuă devenire, geofizica îi dă, chiar prin aceasta, mulțumirea familiarizării, pe plan intelectual, cu amplul cadru în care el își desfășoară viața și activitatea. Fără a merge pînă la potolirea unor eventuale neliniști cosmice, geofizica poate da, totuși, omului care gîndește satisfacția de a constata cît de mult își poate extinde, în spațiu și chiar în timp, capacitatea de comprehensiune, care fără mijloacele științei — create tot de el — s-ar limita la imediatul reprezentat de un „aici” foarte local și de un „acum” foarte actual.

După ce a arătat ce a urmărit în scrierea la al cărei termen final a ajuns, autorul ține să sublinieze, în mod special, și ceea ce nu a urmărit: cartea de față nu este nicidecum o introducere în geofizică. Ea nu are nici caracterul sistematic, nici ponderea adecvată a diverselor părți, nici stilul de prezentare care să asigure formarea acelei imagini simplificate și echilibrate în stare să constituie suportul unei detalieri ulterioare, cum trebuie să fie o bună introducere într-o știință. Ceea ce mai lipsește, apoi, scrierii de față pentru a fi o introducere în geofizică este, evident, și limbajul fizico-matematic caracteristic și esențial pentru această știință a Pămîntului. Dacă autorul a ținut să menționeze în termeni expliciți că, scriind aceste pagini de informare generală asupra problemelor geofizice legate de mesajele Pămîntului și descifrarea lor, nu s-a gîndit deloc la o introducere în geofizică, este pentru a nu i se atribui cumva o asemenea intenție și a se face, apoi, constatarea că realizarea nu corespunde intenției.

În legătură cu această ultimă precizare, autorul își amintește de întîmplarea relatată de un coleg al său din străinătate, care a scris o carte cu destinația, declarată chiar în titlu, de introducere în geofizică. Într-o discuție cu editorul, despre categoriile de cititori potențiali ai unei astfel de cărți, acesta i-a atras atenția asupra posibilității ca ea să cadă și în mîna unor persoane care nu intenționează să devină geofizicieni. Pentru un cititor din această categorie, cartea ar trebui — spunea editorul — să răspundă indirect la cel puțin două întrebări: (1) Ce este specific geofizicii? și (2) Ce înseamnă geofizica pentru negeofizician?

Destinația cărții de față fiind aceea de a fi citită în special de persoane din categoria pentru care editorul amintit socotea necesară asigurarea răspunsurilor la cele două întrebări de mai sus, autorul ei — care la sfîrșitul prefeței invitase pe cititor să participe la o tentativă de familiarizare cu „natura Pămîntului” — își permite, acum la capătul drumului străbătut împreună, în acest scop, să-i adreseze o nouă și ultimă invitație: să încerce să răspundă la aceste întrebări.

Cititorul o poate face, luînd, în fine, cuvîntul, după ce a fost ținut atîta timp de vorbă.