Radu Grigorovici sau Nu trebuie să te dai bătut

Mai îndreptățit să vorbească, de la această catedră a Academiei Române, la această comemorare a academicianului Radu Grigorovici, ar fi fost tatăl meu, fizicianul și geofizicianul Liviu Constantinescu. Cum el nu mai este în viață, cer îngăduința de a fi purtătorul său de cuvânt. Voi depăna câteva fragmente din memoria sa, transmise mie și altora prin vorbă sau în scris, adăugând fragmente adunate în memoria mea, începând din vremea când eram un copil de trei ani.

Împrejurările în care s-au întâlnit cei doi tineri fizicieni, către sfârșitul deceniului 1930, le-a evocat Radu Grigorovici în 1997, în cuvântarea ținută la catafalcul lui Liviu Constantinescu:

«Eram amândoi tineri, recent căsătoriți, cu câte un copil, eu cu o fată, el cu un băiat. Intruși în capitala țării, veniți din provinciile alipite — cum se spunea pe atunci — unul fiu de preot ortodox din apropierea Sibiului, celălalt fiu al unui lider social-democrat din Bucovina, veneam din medii diferite, dar cu o mentalitate apropiată, cam rigidă. Totuși, începusem să ne simțim bine în atmosfera mai relaxată a marelui oraș, deși eram mereu revoltați de aspectele sale balcanice.» — Radu Grigorovici [1]

Erau doctoranzi la profesorul Eugen Bădărău, în Laboratorul de Acustică și Optică al Facultății de Științe. La sărbătorirea de 70 de ani a lui Radu Grigorovici, în 1981, Liviu Constantinescu și-a reamintit ce îi spusese profesorul cu decenii în urmă:

«Noi, spunea profesorul, și d-ta și eu, putem deveni sau sîntem buni fizicieni, dar vom rămâne poate numai meșteșugari, pe când dl. Radu va fi sigur un fizician artist, care va înainta cu salturi mari pe un drum pe care noi va trebui să-l parcurgem pas cu pas.» — Liviu Constantinescu [2]

Intrusul Radu Grigorovici a legat prietenie cu autohtonii Gheorghe Manu și Șerban Țițeica, reîntorși în țară după studii de doctorat în străinătate. Biblioteca de fizică de la etajul doi din Strada Academiei devenise, într-o lume universitară năpădită de incompetență și corupție, punctul de întâlnire al unei elite tinere. Însă împrejurările politice succesive — dictatura carlistă, statul național-legionar, dictatura antonesciană — erau adverse, iar războiul a destrămat acest început. Oamenii au fost trimiși pe front: Liviu Constantinescu la Cotul Donului, Radu Grigorovici, ceva mai târziu, în Crimeea. Înainte de plecare își promiseseră că, dacă unul va cădea, cel rămas în viață va avea grijă și de copilul celuilalt.

S-au întors amândoi, într-o lume schimbată. Liviu Constantinescu, urmând sugestia lui Șerban Țițeica, s-a îndreptat spre geofizică și, începând din 1943, a organizat și condus Observatorul geofizic Surlari-Căldărușani. Radu Grigorovici, șef de lucrări la Facultatea de Științe, a locuit, împreună cu familia și părinții, în Strada Eugen Botez unde, în timpul bombardamentelor aliate din 1944, explozia unei bombe căzute în curte a avariat casa. Bucureștiul devenise nesigur, și Grigorovicii s-au refugiat pentru o vreme la Observator:

«Ne găseam la observator ca pe o insulă pașnică într-un ocean în flăcări. Aviația britanică mitralia trenul spre Urziceni, de pe terasa observatorului auzeam bombardamentele de zi asupra Bucureștilor, iar noaptea asistam dintr-o poiană la spectacolul de sunet și lumină al apărării antiaeriene de pe cerul Ploieștilor. Pe înserate înotam amândoi în largul lacului, pe când, parcă în afara timpului, o barcă vâslită de doi călugări luneca încet pe luciul apei; ceva mai târziu avioane inamice aruncau containere goale în lac, speriind cu fâlfâitul lor pe monahi.» — Radu Grigorovici [1]

Pentru copilul de trei ani care eram eu pe atunci, părinții lui Nenea Radu, Gheorghe și Tatiana Grigorovici, au devenit, în mod firesc, Bunicu Gheorghe și Bunica Tania. Mai târziu aveam să aflu și să înțeleg mai multe despre ei. Bunicu Gheorghe fusese primul deputat român social-democrat în Parlamentul de la Viena, unde în 1918 declarase: «Unirea românilor este un ideal și un țel pe care românii îl vor urmări întotdeauna, oricând, în toate împrejurările, indiferent care va fi constelația lor viitoare, indiferent cum va evolua soarta lor.» [3] Social-democrat militant, se opusese, în 1921, unificării mișcării socialiste într-un partid de tip bolșevic subordonat Cominternului, insistând că «democrația este unicul drum spre socialism» [4] și câștigându-și eticheta de «trădător al clasei muncitoare»[5] După 23 august 1944 spusese că «sub ocupație străină nu se poate face politică»[6] A fost arestat în 1949 și a murit un an mai târziu, în vârstă de 79 de ani, în închisoarea Văcărești. Bunica Tania fusese considerată în tinerețe «cea mai erudită femeie din mișcarea socialistă din Austria»[7] Așteptându-se să fie arestată la rândul ei și silită să-și renege convingerile social-democratice, redactase în 1950 o declarație în care spunea: «Mă arestați fiindcă presupuneți că sunt adversară a regimului comunist și nu vă înșelați. Sunt adversara voastră fiindcă, după părerea mea, compromiteți ideea socialismului științific, o idee pentru care eu și soțul meu am luptat o jumătate de veac.» [8] Prinsă într-o situație conflictuală din care nu vedea ieșire, s-a sinucis în 1952.

În acești ani tragici pentru familia Grigorovici, familia Constantinescu a găsit la ei adăpost. În 1949 fusese înființată o Catedră de Geofizică, sub conducerea lui Sabba S. Ștefănescu, iar tatăl meu fusese numit conferențiar; eu, după trei ani de învățat în pădure cu examene date în particular, trebuia să merg la școală. Ne-am mutat în cele două cămăruțe de mansardă din Strada Eugen Botez, părinții făcând o vreme naveta între Observator și București; mai târziu, Grigorovicii ne-au cedat camerele de la etajul întâi. Baia și bucătăria erau în comun; dar și sărbătorile de familie, întâlnirile cu prietenii, audițiile muzicale și excursiile la munte se făceau adesea împreună.

«Dacă soarta te îndepărtează din locul tău de frunte în treburile publice, nu trebuie să te dai bătut ci să ajuți cu vorba; iar dacă ți se închide gura, nu trebuie să te dai bătut ci să ajuți în tăcere. Serviciile pe care le face un bun cetățean nu sunt niciodată inutile; prin faptul că este auzit și văzut, prin expresia sa, prin gesturile sale, prin stăruința sa tăcută și chiar prin felul cum pășește el ajută.» — Seneca [*]

Noua realitate politică — dictatura comunistă — i-a impus lui Radu Grigorovici constatarea că «trebuie să lupte pentru viața sa și a familiei sale», urmată de întrebarea: «Dar cum, fără să-și piardă sufletul?» [9] A răspuns așa cum îl sfătuise stoicul Seneca pe amicul său Serenus: ajutând „cu vorba” sau „în tăcere”, fără să se dea bătut. În 1952, la Institutul de Fizică din Măgurele, un pretins fizician, dirijat din interiorul CC al PMR, a încercat să-l îndepărteze pe directorul Horia Hulubei și să acapareze conducerea; Liviu Constantinescu și Radu Grigorovici s-au angajat în demascarea impostorului. În 1960 Radu Grigorovici a fost obligat să părăsească postul de conferențiar de la Facultatea de Fizică și s-a refugiat la Institutul de Fizică București. În 1963, când sub președinția lui Ilie Murgulescu criteriile politice pierduseră din greutate, Radu Grigorovici și Liviu Constantinescu au fost aleși membri corespondenți ai Academiei RPR; au rămas membri corespondenți vreme de 27 de ani, într-o Academie RSR condamnată la dispariție de bunul-plac al stăpânilor politici. Radu Grigorovici, fondatorul școlii românești de fizica semiconductorilor amorfi, și Liviu Constantinescu, cofondator al școlii românesti de geofizică, au fost constrânși amândoi să se pensioneze în 1974. Primul, la 62 de ani, în urma ordinului de a se reduce numărul de posturi de conducere din institut; al doilea, la 60 de ani, după ce fusese umilit într-un proces public înscenat în stilul „revoluției culturale” maoiste. Au rămas legați prin prietenie și în evidența Securității; în dosarul de urmărire informativă a lui Liviu Constantinescu, turnat de un colaborator, acesta raporta:

«Cel de-al doilea prieten de familie este profesorul pensionar RADU GRIGOROVICI, membru corespondent al Academiei R.S.R., în relații bune cu LIVIU CONSTANTINESCU încă din perioada de când erau studenți. Soția lui RADU GRIGOROVICI de asemenea este prietenă bună cu soția lui LIVIU CONSTANTINESCU. Din câte îl cunoaște sursa "Valentin", pe RADU GRIGOROVICI nu-l interesează problemele politice și nici alte probleme în afară de profesiunea lui. Totuși, în afara profesiei lui, singurele discuții pe care le face sînt referitoare la comportarea și pregătirea necorespunzătoare a unor membri ai Academiei R.S.R. și care totuși "sînt puși să conducă știința în România".» — Notă-raport a Securității din 1978 [10]

Prea puțin se știe că Radu Grigorovici și Liviu Constantinescu au fost cei care, în zilele de după 22 decembrie 1989, au determinat schimbarea la față a Academiei:

«Când a venit Revoluția, împreună cu prietenul meu de-o viață, Liviu Constantinescu, m-am dus la Radu Voinea, președintele Academiei. I-am cerut să convoace oamenii pe care îi consideră reprezentativi și să hotărască: Academia este de partea Revoluției sau nu? A doua zi au fost convocați, dacă îmi amintesc bine, 12 academicieni. Au început discuțiile. Delegații erau foarte speriați.» — Radu Grigorovici [11]

Academia Română și-a recâștigat atunci numele și a început un proces dificil de regenerare. Radu Grigorovici a acceptat funcția de vicepreședinte cu dubla intenție de a repune Academia în rolul ei tradițional de cea mai înaltă instituție culturală a țării și de a reforma cercetarea științifică, în particular cercetarea de fizică. Esența acestui proces o vedea în selecționarea celor mai buni:

«Ca toate instituțiile, Academia Română valorează atât cât valorează oamenii care o compun. După mărturiile celor care au cunoscut-o între cele două războaie mondiale, membrii Academiei Române puteau face atunci figură onorabilă în oricare academie europeană. Mi-aș dori ca, atunci când rândurile sale se vor fi completat, să fie puse bazele unei instituții de același nivel științific și moral. Și acesta să fie rezultatul a ceea ce s-ar putea numi „democrație” în cadrul Academiei. Căci esența acestui sistem politic este selecționarea celor mai buni. Și dacă unele alegeri se dovedesc greșite, îndepărtarea celor nedemni și neutralizarea influențelor nefaste devine o acțiune necesară. În sistemele academice, prima acțiune cade în seama justiției sau a lui Dumnezeu; a doua este la îndemâna celor demni.» — Radu Grigorovici [12]

Nu sunt aici și acum locul și timpul potrivite pentru a dezbate ceea ce a urmat. Cercetătorul interesat de această perioadă agitată și tulbure își va găsi materialul documentar în arhivele Academiei Române, în colecțiile revistelor 22 și Curierul de Fizică — dar și în interviurile înregistrate de Radu Grigorovici, din care am extras cele două citate precedente.

Dan H. Constantinescu

[*] L. ANNAEI SENECAE AD SERENVM DE TRANQUILLITATE ANIMI, IV.6.
[1] La înmormântarea lui Liviu Constantinescu, Biserica Visarion, București, 7 decembrie 1997.
[2] La sărbătorirea lui Radu Grigorovici, Facultatea de Fizică, București-Măgurele, 20 noiembrie 1981.
[3] Petru Rusșindilar: George Grigorovici și social-democrația în Bucovina, Editura Fundației „Constantin-Titel Petrescu”, București, 1998, p. 94.
[4] Petru Rusșindilar, p. 145.
[5] În volumul Radu Grigorovici: Bucovina între milenii: studii și documente, Editura Academiei Române, București, 2006, p. 21.
[6] Petru Rusșindilar, p. 168.
[7] Petru Rusșindilar, p. 29.
[8] Petru Rusșindilar, p. 175.
[9] În volumul Reminiscenses and Appreciations, ed. H. Fritzsche & S. Guha, Elsevier, 2002; republicat în Radu Grigorovici: Criteria in life and science: essays – talks – letters, Editura ALMA, Craiova, 2011, pp. 131–149 (133).
[10] Fondul arhivă CNSAS, dosar nr. I5895, vol. 1, fila 28 verso.
[11] Interviu înregistrat în 2001, rămas nepublicat.
[12] Interviu înregistrat în 1991, publicat în revista Glasul Bucovinei, anul VIII, nr. 4 (32), 2001, pp. 24–38; republicat în Bucovina între milenii: studii și documente, pp. 19–32 (31).