Selecție dintr-o prezentare la TVR2 în primii ani ai deceniului 1990, data exactă necunoscută.

Autograf pentru prezent: Academician LIVIU CONSTANTINESCU

TVR2. Ați crede că un tânăr care își ia doctoratul într-o specialitate are deja drumul stabilit în viață. Ei bine, în cazul invitatului nostru n-a fost chiar așa. Trei întâmplări au determinat tot atâtea schimbări în cariera domnului Liviu Constantinescu. Însă dânsul a știut să fie omul timpului său. A fost o onoare pentru mine să-l cunosc, și vă rog să-mi permiteți să vi-l prezint și dumneavoastră pe distinsul om de știință. Suntem în casa profesorului Liviu Constantinescu, pe care îl rugăm să ne spună câteva cuvinte despre viața și cariera domniei-sale.

Liviu Constantinescu. M-am născut în Ighișul Vechi, la frontiera între județele de atunci Sibiu și Târnava Mare. Am început școala primară în Rășinari, lângă Sibiu, de unde era mama mea. Liceul l-am făcut la Sighișoara, am terminat în 1932, am făcut bacalaureatul la Blaj și am venit la București, unde m-am înscris la Facultatea de Științe de atunci, la secția de fizică. Pe care am terminat-o, am luat licența în 1935, și am început cariera științifică-didactică la Facultatea de Științe, ca asistent; prin urmare ca fizician. Împrejurări speciale legate de război, pare curios, m-au facut să-mi schimb fundamental orientarea stiințifică, și anume să devin geofizician. Dacă e interesant să vă spun și cum s-a întâmplat asta, a fost următoarea împrejurare.

Liviu Constantinescu. Statul român a primit cadou din partea Germaniei o instalație completă pentru un observator magnetic. Nu aveam așa ceva. Cadoul nu era numai o manifestare de generozitate germană, erau interesați, frontul de est pe care înaintau îi obliga să aibă date privind câmpul magnetic în această regiune și variațiile lui. Cadoul a fost acceptat, era un cadou care până la un punct era recomandat să fie primit, să nu zic impus. Și conducerea statului a fost încurajată ce să facă, fiindcă nu era o unitate de geofizică. Însă la Institutul Geologic al României era o secție de prospecțiuni geofizice, adică de întrebuințarea metodelor fizice la studiul subsolului, care nu era tocmai legată de problemele pe care le punea un observator. Și Institutul Geologic s-a găsit în fața acestei obligații de a avea o persoană competentă pentru a se ocupa de asta. În 1941 mi-am susținut teza de doctorat, după care a urmat o mică agapă colegială, în decursul căreia s-a pus și problema care va fi soarta noului doctor în fizică. Era după ce se cedase Ardealul de nord, nordul Bucovinei, Basarabia, și Universitatea din București era supraalimentată cu cadre didactice. În cursul discuției a pus întrebarea profesorul Șerban Țițeica, cunoscut cu conducerea Institutului Geologic, fiindcă ei având vila de la Bușteni iar subdirectorul institutului avea ca fief personal Bucegii, se cunoșteau și i-a pus problema, și el mi-a spus: „Ce ar fi, Liviu, să te faci geofizician?” Întrebarea nu era simplă retorică, el o pusese cu toată intenția; n-am luat-o foarte în serios însă el a insistat să mă întâlnesc totuși cu subdirectorul Institutului Geologic, profesorul Murgeanu. Ceea ce am făcut; i-am făcut o vizită, ne-am întâlnit și cu șeful secției de prospecțiuni, profesorul Sabba Ștefănescu, mai târziu membru al Academiei, și printre altele mi-au arătat în ce ar consta însărcinarea mea, avantajele de a avea la dispoziție o instalație completă modernă, și argumentul era foarte convingător pentru că eu recent, în timpul pregătirii pentru doctorat am avut de a face cu dificultățile de a găsi aparate, substanțe, pe când aici le-aș fi avut.

TVR2. Așadar întâlnirea cu profesorul Țițeica a fost cea care v-a schimbat...

Liviu Constantinescu. A fost determinantă. Eu am acceptat schimbarea, însă nu mi-am dat atunci seama că va fi ceva destul de complicat, pentru că a trece din laboratorul mărginit de zidurile unei camere la laboratorul Natură, care este laboratorul geofizicianului, este o diferență nu numai de dimensiuni dar chiar de concepție, de fel de a aborda. Și asta s-a manifestat în faptul că în lista de lucrări științifice de mai târziu, între anii 1941 și '49 apare un gol legat tocmai de schimbarea aceasta de orientare. Schimbarea asta nu a fost totuși dezagreabilă pentru mine, nici prin obiect nici prin felul de cercetare. Chiar și prin deschiderea unor perspective mai largi, și științific dar și în ceea ce privește posibilitățile de, hai să spunem cu un cuvânt banal, de avansare în carieră. Fiindcă era drumul deschis. Și într-adevăr, după o mică întrerupere de un an de zile, când am trecut, eventual aș spune cu oarecare îndemânare, peste ceea ce se numea „epurare” la Universitate, pentru că mi-am dat demisia, am fost invitat să devin conferențiar la Politehnică, unde secția de mine și metalurgie tocmai se transforma în Institutul de Mine, respectiv Institutul de Petrol și Gaze, și în felul acesta mi-am început și cariera didactică în geofizică. Am avut în geofizică o orientare în special în chestiuni de geomagnetism și anume ceva care era apropiat întrucâtva de ceea ce lucrasem în cadrul tezei mele de doctorat și publicasem și în două sau trei lucrări științifice, pentru că magnetismul terestru are schimbări în timp care sunt legate de curenți electrici care se produc în ionosferă. Or fenomenele din ionosferă sunt asemănătoare, ca mecanism de desfășurare, cu ceea ce studiasem eu la descărcările electrice în gaze, obiectul meu al tezei de doctorat. Asta a fost esențiala și as zice până la un punct singura mea preocupare: magnetismul terestru.

TVR2. Pentru că urmează o altă schimbare de...

Liviu Constantinescu. Pentru că a fost o schimbare provocată de participarea mea la un mare, foarte mare congres științific, Adunarea Generală a Uniunii Internaționale de Geodezie și Geofizică din Toronto, în 1957. Acolo, pe lângă obligația pe care mi-am îndeplinit-o de a prezenta comunicarea anunțată a mea, dar și două comunicări ale unor colegi care nu putuseră pleca, am îndeplinit și funcțiunea de interpret de limbă engleză pentru profesorul Demetrescu, care vroia neapărat să stea de vorbă cu marii seismologi de atunci, printre care și Richter, cel cu scara despre care știe toată lumea, Beno Gutenberg și Sir Harold Jeffreys, cei care puseseră în evidență, studiaseră cutremurele din Vrancea. Într-o pauză, unul dintre ei, Sir Harold Jeffreys, englezul, și-a exprimat pe de o parte surpriza că un geofizician român, în a cărui țară există o matcă de cutremure, termenul înseamnă ansamblul de focare, atât de interesant, se ocupă de magnetism terestru, care are cauza tocmai în ionosferă și care poate fi studiat în orice loc de pe Pământ, și nu se ocupă de seismologie. Și m-a invitat, eu am acceptat invitația, să particip la o ședință a secției lor, unde se discuta tocmai mecanismul cutremurelor de pământ. Problema era nouă, cadrul în care se studia era de actualitate și de nivel ridicat, și m-a interesat. Așa că am devenit și seismolog, într-o oarecare măsură.

TVR2. Deci întâlnirea cu cei trei seismologi a fost a doua întâlnire din viața dumneavoastră care v-a schimbat cursul...

Liviu Constantinescu. Da, mi-a schimbat orientarea și mi-a descoperit interesul unui anumit domeniu.

TVR2. Cum au perceput cei din familia dumneavoastră aceste schimbări, care presupuneau o mai mare preocupare din partea dumneavoastră în plan profesional și poate mai puțin de stat acasă?

Liviu Constantinescu. Mai întâi, chiar alegerea specialității mele de fizician n-a fost agreabilă părinților, de exemplu, pentru care titlul de inginer era suprema, în fine, ocupație pentru ei, a avea titlul de inginer. Totuși, eu m-am înscris atunci în paralel cu secția de fizică și la secția de chimie industrială. Iar când am terminat și am luat licența și m-am înscris la doctorat, deja titlul de doctor a sunat agreabil la urechea părinților mei și s-au împăcat. La a doua orientare n-a mai fost vorba de părinți, a fost vorba de soția mea, care a acceptat-o cu interes și chiar mai târziu a preluat o parte din obligațiile mele de la Observator, ocupându-se de partea de rutină care îmi revenea mie, adică de transformarea înregistrărilor de zi și noapte ale Observatorului, care erau niște curbe, în tabele. Trebuia făcut ceea ce acuma se face automat, în operația care se cheamă de digitalizare, transformarea unor curbe care arată variații în tabele numerice, care formează ceea ce se cheamă anuarul Observatorului și care constituie principalul obiect, ca să nu spun marfă, de schimb între observatoarele magnetice.

Liviu Constantinescu. În legătură cu schimbarea mea și cu apropierea de seismologie, poate că e interesant să semnalez o prelungire în afara specialității a preocupărilor, și anume pe un plan cu implicații importante diplomatice. Pare curios, totuși lucrurile așa s-au petrecut, și anume... Aicea fac o paranteză ca să spun că Suedia, care de la Tratatul de la Viena n-a mai fost în niciun război, și-a sărbătorit în 1965 150 de ani de pace neîntreruptă. Și așa a luat ființă, prin hotărârea parlamentului suedez, un institut internațional care e cunoscut sub acronimul lui, SIPRI — înseamnă Institutul Internațional de la Stockholm pentru Cercetări privind Pacea, peace research, SIPRI. În planul de cercetare al Institutului figura și problema discriminării între undele elastice produse în pământ de cutremurele naturale și cele produse de explozii artificiale, respectiv nucleare. Rezultatele care urma să fie obținute erau de interes pentru Comisia Celor 15 de la Geneva (comisia avea în momentul acela 25 de membri dar își păstrase numele de Comisia Celor 15), comisie care se preocupa de dezarmarea nucleară. Cercetările au avut loc, ne-am întâlnit, au fost invitate 12 persoane printre care și eu — eu fusesem recent ales la Zürich, în 1967, vicepreședinte al Uniunii Internaționale de Geodezie și Geofizică, și în calitate de specialist am fost invitat. Au fost doi americani... A fost un specialist, un mare specialist sovietic, care a venit însoțit de un al doilea, cu titlul de interpret, de fapt era mai mult decât atâta, și au avut loc dezbateri. Într-o primă întâlnire care a durat vreo trei zile s-a făcut repartiția diverselor probleme care se puneau în legătură cu chestiunea de cercetat. De exemplu, mie mi s-a repartizat problema, care era destul de delicată, și din punct de vedere profesional dar și extraprofesional, și anume care sunt modalitățile de mascare a exploziilor. După câteva luni ne-am întâlnit din nou, fiecare a venit cu ceea ce studiase, s-au pus cap în cap ca să se realizeze o sinteză a rezultatelor. Nu s-a realizat prima dată, răspunsul era că o discriminare e posibilă dar începând de la un anumit prag al intensității exploziilor, și asupra acestui prag nu cădeau de acord în special americanii și sovieticii.

TVR2. Dacă cercetările dumneavoastră erau apreciate pe plan internațional, în țară situația era cu totul alta.

Liviu Constantinescu. Nu, mi s-a cerut să răspund, eram bănuit că n-aș fi prezentat punctul de vedere oficial al politicii de atunci. Ori de fapt nu era o implicație decât în sensul că ar fi trebuit poate, în concepția conducerii de atunci a statului, să fiu cu totul de părerea sovieticilor, care vroiau să aibă un anumit prag. Și eu, după toate datele obiective care rezultau din cercetare, am fost pentru adoptarea unui alt prag, la care s-a raliat și delegatul sovietic, doctorul Karnik, și colegul australian, și cel indian, așa încât majoritatea a fost pentru un prag care nu era tocmai cel sovietic, dar la care s-au raliat până la urmă și sovieticii. Neplăcerea a fost însă că răspunsul meu în legătură cu coordonarea mea nu a satisfăcut, fiindcă mi s-a spus: „Oricât ați fi de specialist, nu se poate să nu aveți un punct de vedere oficial.” Am spus, punctul de vedere oficial a fost al președintelui Academiei, matematicianul Miron Nicolescu, care m-a felicitat că am fost invitat la o asemenea întreprindere, la o asemenea problemă, și mi-a spus: „Ce ai de făcut este să fii obiectiv și să reprezinți punctul de vedere la care conduc concluziile bazate pe faptele de observație.” O neplăcere a rezultat însă din faptul că am fost solicitat de organele securității statului, atuncea, să le dau informații, într-o formă cât mai discretă, eu folosesc cuvântul, acolo era un cuvânt mai tare, era... privind situația din Comitetul Geologic. Observatorul geofizic, de care mă ocupam eu, era în cadrul Institutului Geologic, care devenise între timp Comitetul Geologic.

TVR2. Deci practic ați fost solicitat ca informator.

Liviu Constantinescu. Da, și problema care îi interesa era legată de suspiciunea că la Comitetul Geologic ar exista sabotori, pentru că se puseseră o serie de sonde, care costă foarte mult și care n-au dat niciun rezultat. Se bănuia că au fost puse intenționat greșit, ca să nu dea rezultate. Nu știam, activitatea aceasta de forare era cu totul departe de preocupările mele, și le-am spus de altfel că nici nu m-aș împăca cu gândul că trebuie să fac în mod secret (cuvântul era „conspirativ”) aceste lucruri, și mai ales să ascund toată această activitate sub un nume pe care mi l-au propus, altul. Refuzul meu a avut unele consecințe, câtva timp n-am mai putut să plec în străinătate, nici măcar la congresele din Ungaria, până când ungurii mi-au trimis o invitație, au trimis-o oficial instituției, prin care îmi făceau cunoscut că am fost ales membru honoris causa al asociației lor și eram invitat pe cheltuiala lor, și atuncea a fost prima ieșire după doi sau trei ani.

TVR2. Când ați fost ales membru al Academiei și în ce împrejurări s-a petrecut aceasta?

Liviu Constantinescu. Am fost ales membru corespondent în martie 1963. Alegerea mea a fost rezultatul aprecierii pentru lucrările pe care le publicasem, majoritatea în țară, unele chiar în străinătate, lucrări reprezentând rezultate și interpretări ale datelor de observație din geomagnetism, deci de la Observatorul geofizic, și din seismologie, în legătură cu producerea cutremurelor din Vrancea, și anume mecanismul de producere — problema în care fusesem antrenat în seismologie în 1957, în urma discuției cu marii seismologi de care vorbisem, în special Gutenberg și Richter.

TVR2. O ultimă întrebare pe care vreau să v-o pun este legată de generațiile de studenți pe care le-ați avut.

Liviu Constantinescu. Da, v-aș putea spune de la început că experiența mea didactică a fost deosebit de plăcută. La început chiar, am fost surprins de calitatea studenților și am aflat pe urmă că vinovat, să nu spun vinovat, responsabil de asta era rectorul de atunci al Institutului, academicianul Petrulian, care după examenul de admitere alegea pe cei mai buni pentru geofizică. Trebuia să fie buni și la științele naturale, respectiv geologie, dar și la fizică și chimie, inclusiv matematici. Rezultatele pe care le-am avut au fost deosebit de bune, și dintre studenți toți au rămas, aproape toți, în profesiune; numai recent sunt unii fugari în activitatea comercială, particulară. Fac recomandarea unei aprofundări serioase a specialității, dar fără a ignora cadrul mai larg în care se integrează această activitate de specialitate. Asta mi-a servit și mie, și dacă se poate vorbi și de un succes pe plan internațional este tocmai pentru faptul că în cadrul acesta internațional eu am putut să mă situez destul de comod și în alte specialități decât cea în care am produs propriu-zis. Așa încât este bine să fii un foarte bun specialist, dar să cunoști locul propriei specialități în ansamblul celorlalte.