Schiță biografică: Liviu Constantinescu

Liviu Constantinescu s-a născut la 26 noiembrie 1914 în satul Ighișdorful român (astăzi Ighișu Vechi, județul Sibiu). Era al doilea din cei cinci copii ai preotului Romul Constantinescu și ai soției sale Ana (n. Dancășiu). A urmat școala primară din Rășinari și apoi Liceul „Principele Nicolae” din Sighișoara. Diploma de bacalaureat din 1932 arată că a fost un elev excepțional. Mai târziu, la terminarea studiilor universitare, directorul Horia Teculescu și l-ar fi dorit alături ca profesor și apoi succesor ca director al liceului.

S-a înscris ca student la Facultatea de Științe a Universității din București. Cum părinții prețuiau titlul de inginer mai mult decât licența universitară, a frecventat și cursurile de chimie industrială de la Politehnică, la care însă a renunțat după un an. În 1935 a obținut diploma de licență în științele fizico-chimice. A fost profesor suplinitor de matematică și fizică la diferite licee din București, apoi a devenit asistent la catedra de fizică moleculară, acustică și optică a profesorului Eugen Bădărău, la Facultatea de Științe.

În 1939 s-a căsătorit cu Sofia Stoicoviciu, transilvăneancă din Sighișoara, licențiată în filosofie și litere; în 1940 s-a născut fiul lor Dan. În 1941 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Potențiale disruptive în vapori de hidrocarburi”, obținând diploma de doctor în științele fizice. A fost trimis pe front; o permisie care i s-a acordat pentru a-și vedea familia l-a salvat de încercuirea în care au fost prinse și distruse trupele românești la Cotul Donului.

În 1943 a organizat instalarea și a preluat conducerea Observatorului geofizic Surlari-Căldărușani, unitate de cercetare fundamentală în geomagnetism și totodată stație de bază a rețelei magnetice naționale, aflată în subordinea Institutului Geologic al României. Participarea sa la Adunarea Generală a Uniunii Internaționale de Geodezie și Geofizică (Toronto, 1957) a avut două consecințe importante în geofizica românească. În primul rând, a făcut cunoscut Observatorul în afara țării, introducându-l în rețeaua internațională a observatoarelor geomagnetice și inițiind schimbul de date științifice. Pe de altă parte, discuțiile avute cu seismologii vremii, în primul rând cu Beno Gutenberg și Charles Francis Richter, au determinat o reorientare a intereselor sale științifice, de la geomagnetism către seismologie, și anume către studiul cutremurelor din Vrancea.

În 1949 a fost numit conferențiar la Catedra de Geofizică, nou înființată, condusă de Sabba Ștefănescu, care a funcționat inițial scurtă vreme la Politehnică, fiind succesiv transferată la Institutul de Mine, apoi la Institutul de Petrol, Gaze și Geologie (IPGG) și în cele din urmă (1973) la Universitatea din București. În 1957 a devenit profesor și șef de catedră. Catedra de Geofizică a fost nucleul școlii românești de geofizică, în care au crescut și au fost instruite generații de ingineri geofizicieni, activi apoi în cercetare și prospecțiuni. Începând din 1970, a fost pentru scurtă vreme și prorector pentru activitatea științifică al IPGG. În paralel, a ocupat succesiv, pe durate mai scurte, funcții de cercetare și management științific în unități ale Academiei: Institutul de Fizică, Institutul de Geologie, Geofizică și Geografie, Centrul de Cercetări Geofizice.

În 1963 a fost ales membru corespondent al Academiei RPR. Cu 27 de ani mai târziu, în 1990, a devenit membru titular al Academiei Române.

Liviu Constantinescu a reprezentat geofizica românească într-un număr de organizații științifice internaționale. A fost vicepreședinte (1969-1971) al Uniunii Internaționale de Geodezie si Geofizică (IUGG) și membru în Biroul și Comitetul Executiv al IUGG (1967-1975); membru în consiliul de conducere al Centrului Seismologic Internațional (1970-1974) și în consiliul de conducere al Societății Geofizice Europene (1970-1975); vicepreședinte al Comisiei Seismologice Europene (1972-1976); membru al grupului de studiu privind „Metode seismice pentru monitorizarea exploziilor subterane” de la Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI) (1968-1970); membru și președinte prin rotație al comitetului de coordonare al proiectului PNUD/UNESCO pentru studiul seismicității regiunii balcanice (1970-1977).

Deși nu s-a implicat niciodată politic (sau tocmai din această cauză), Liviu Constantinescu s-a aflat de câteva ori în conflict cu organele dictaturii comuniste: Partidul și Securitatea. În 1958 i s-a cerut să devină informator al Securității și să-i urmărească pe colegii geologi, suspectați de sabotaj; refuzul său i-a adus interdicția de a călători în străinătate vreme de 2-3 ani. Pentru refuzul repetat de a se înscrie în Partid și pentru faptul că fiul Dan, plecat în Italia la studii de doctorat, decisese să se stabilească în Germania, i s-a înscenat în 1974, la facultate, un proces public umilitor, după șablonul creat de „revoluția culturală” maoistă. A evitat destituirea care trebuia să urmeze, cerând pensionarea prematură la 60 de ani și rămânând profesor consultant. Și-a revăzut fiul la Innsbruck (1974) și Grenoble (1975), înainte ca interdicția de a călători în străinătate să devină absolută; următoarea revedere, condiționată de renunțarea la cetățenia română a fiului, avea să-i fie permisă în 1981, când și-a cunoscut nepoțica Laura, născută între timp.

În deceniul care a urmat epurării din viața academică românească și izolării de comunitatea științifică internațională, soții Constantinescu și-au folosit energia lucrând pământul, pe un teren aflat pe malul lacului Căldărușani, în comuna Greci, nu departe de Observator. În anul 1978 Liviu Constantinescu a fost pus sub urmărire informativă de către Securitate: un colaborator apropiat raportase că ar fi avut intenția să organizeze o mișcare de „disidență deschisă”, pe care să o facă publică la Congresul Mondial al Petrolului, care a avut loc la București în 1979. Într-o notă-raport din 1978, turnătorul confirma că „Tot timpul liber pe care l-a avut în această vară și l-a petrecut pe terenul proprietate personală ce îl are în afara Capitalei, unde a cultivat legume.” [1] Decesul soției Sofia, în 1984, după o boală grea rămasă nediagnosticată, a pus capăt acestei activități. Urmărirea informativă a încetat în 1986, în urma constatării că „informația de primă sesizare nu se verifică, cel în cauză avînd unele nemulțumiri de ordin profesional, fără caracter politic” [2]

În zilele de după 22 decembrie 1989, împreună cu fizicianul Radu Grigorovici, a cerut conducerii Academiei „să hotărască: Academia este de partea Revoluției sau nu?” [3] Cu aceasta a fost inițiat procesul de regenerare al instituției redevenită Academia Română, la care a participat activ. A fost ales membru titular și președinte al Secției de Științe Geonomice. În 1992 și-a ținut discursul de recepție intitulat „Sinergismul în cercetările geonomice”, în care a prezentat o imagine sintetică și unitară a științelor Pământului. În 1994, la vârsta de 80 de ani, s-a retras definitiv în viața privată.

În 1995 s-a recăsătorit cu Doina Ienciu, licențiată în chimie, cunoscută din adolescență care se stabilise în Franța, revenită în România după 1989 ca voluntar cu ajutoare pentru populație. Și-au împărțit existența comună între domiciliile din București și Huningue (Alsacia). A decedat la 29 noiembrie 1997 la Saint-Louis (Haut-Rhin), în urma complicațiilor survenite după o intervenție chirurgicală.

Sursele citatelor

[1] Fondul arhivă CNSAS, dosar nr. I5895, vol. 1, fila 38 verso.
[2] Ibidem, fila 64.
[3] Radu Grigorovici: Argumente: despre oameni, idei și politici, Editura ALMA, Craiova, 2011, p. 311.